Domnica in Suedia!

Unii amici spun ca sunt norocoasa, altii ca sunt prea nostalgica, ca mi-am pierdut mintile sau ca incerc sa-mi implinesc dorintele cu consecventa si curaj... Eu nu reusesc sa gasesc un atribut pentru mine, nici macar nu ma preocupa asta... tot ce stiu este ca ma simt si fericita, dar si trista... fericita pentru ca, desi adult, mi-am trait o parte din visul adolescentei, iar trista pentru ca mi-as fi dorit sa dureze mai mult, mult mai mult... A, si mai stiu ca vreau sa va povestesc de ce ma simt asa pentru ca simt nevoia sa va impartasesc si voua tot ce-am vazut si am simtit timp de cateva zile la Stockholm. Cum am ajuns acolo? Dintr-un impuls, dintr-o pornire acuta de a pleca din Bucuresti si din toate cate se invarteau aiurea in jurul meu acum vreo trei saptamani si de a trai ceva diferit si fantastic. Norocul (hmm... apropo de faptul ca mi s-a spus ca sunt norocoasa) a facut ca pornirea asta a mea sa coincida cu doua evenimente: gala Stjarnklart in care urma sa cante Marie si lansarea noului album al lui Per „Party Crasher”. Astfel ca timp de cateva zile am fost intr-un iures total - rezervarea biletelor de avion, a camerei de hotel, negocieri urmate de cumpararea unui bilet la gala sus-amintita, cumparaturi de ultim moment si seri intregi la birou ca sa las totul in regula pentru perioada cat aveam sa lipsesc. Cu toate biletele, voucher-ele si catrafusele am decolat in dimineata de 25 noiembrie catre Stockholm, de fapt mai intai catre Varsovia, caci acolo aveam sa fac escala. La Varsovia am ajuns cu bine, numai ca, cu cateva minute inainte de decolarea avionului catre Stockholm, am fost anuntati ca vremea dificila de pe aeroportul suedez face ca decolarea sa fie amanata. Nimic alarmant, doar ca o parte a persoanelor care asteptau sa se imbarce erau deja extrem de nervoase pentru ca ar fi trebuit sa plece din ziua precedenta in care, la fel, se anuntase ca zborul va fi amanat pentru ca in cele din urma sa fie anulat. Dar iata ca din nou norocul a avut contributia lui - de data asta, avionul chiar a decolat, desi cu ceva intarziere. Si astfel, dupa inca vreo doua ore, am ajuns la Stockholm. Am recunoscut aeroportul si culoarele catre binecunoscutul tren Arlanda Express pentru ca, norocoasa de mine, le mai vazusem deja de doua ori - anul trecut, in 2007 (in timpul turneului „En handig man”) si acum doi ani, in 2006. Am regasit Stockholmul la fel de frumos si captivant ca si in celelalte doua randuri, desi acum parea un pic mai posac, din cauza vremii reci si a zapezii de pe strazi. Orele de dupa ajungerea mea acolo au trecut repede, calm si cu adiere de iarna si au adus dupa ele ziua de 26 noiembrie, ziua in care urma sa o vad pentru prima data pe Marie! Si incet-incet s-a facut seara, iar eu am pornit infofolita si cu rucsacul in spate catre Konserthuset, locul in care urma sa urce pe scena Marie. In rucsac am ascuns aparatul foto, cu o unda de speranta ca il voi si putea folosi, desi fusesem instiintata inca de la comandarea biletelor, ca nu e voie sa se faca fotografii. Intr-adevar nu l-am folosit, dar cred ca imaginile din mintea mea sunt poate mai expresive decat pozele, pacat ca nu le puteti vedea si voi. Dar tocmai de-asta scriu aceasta poveste, ca sa va arat si voua cele mai frumoase secvente si imagini pe care le-am „capturat” eu. Pierduta printre sute de angajati ai companiilor suedeze (caci Stjarnklart este o gala cu circuit inchis sau... semiinchis ;), la care companiile isi trimit personalul in semn de recompensa si cadou de Mos Craciun pentru activitatea desfasurata pe parcursul anului), am reusit sa intru intr-o sala extrem de spatioasa si primitoare care putea gazdui lejer peste 1000 de persoane si mi-am gasit locul special rezervat pentru mine in randul 2, chiar in fata centrului scenei. Forfota celor din jur nu facea decat sa sporeasca starea mea de nerabdare si daca m-as fi putut exprima cum trebuie in suedeza, poate le-as fi spus sa se aseze odata, ca sa inceapa spectacolul si sa vad ceea ce imi doream atat de mult. Dar forfota nu s-a domolit decat in momentul in care s-au stins luminile si dirijorul a rostit cuvintele de deschidere, reusind sa-i binedispuna inca si mai mult pe cei care abia se potolisera. Odata membrii orchestrei asezati la locurile lor, a aparut si prezentatorul, al carui nume nu l-am retinut, un tip blond (normal!) si extrem de haios, care, pe parcursul spectacolului a facut o sumedenie de glume, poante si jocuri cu cei din public, vorbind printre altele extrem de repede si de mult. In noianul asta de cuvinte din care eu nu prindeam decat cateva scurte propozitii, am auzit si ceva de genul „Rumanien”; pe moment am crezut ca mi se pare, dar mai tarziu mi s-a confirmat faptul ca tipul amintise ca in sala se afla si cineva din Romania. Dar sa revin la inceputul concertului. Au aparut unul dupa altul pe scena 4 artisti suedezi - 2 tipe si 2 tipi, plus o serie de dansatori, imbracati in costumatii care mai de care mai elegante, fastuoase, pline de paiete, sporind inca si mai mult senzatia de „glamorous” a decorului din scena. Felul de a canta si dansa era absolut captivant, fiecare avand voci extrem de puternice si limpezi care puteau aduce cu usurinta cu Celine Dion, George Michael, ABBA etc., artisti ale caror piese au fost interpretate intr-o maniera minunata. Au trecut astfel mai bine de 20 de minute, iar nerabdarea mea a inceput sa creasca inca si mai mult. Pana intr-un moment, in care, lumina din scena a fost stinsa, dar stand in randul 2, am reusit sa disting cum cineva aduce un scaun in mijlocul scenei, urmand ca o silueta extrem de subtire sa se apropie de scaun, cu miscari line si mici, insotita de o alta silueta mai puternica. Reaprinderea luminilor a gasit in scena, langa scaun, numai prima silueta, cea subtire, cu un chip atat de luminos, de limpede si de cunoscut.... Marie... Miscarile lente si lumina chipului erau in deplina consonanta cu acordurile care curgeau din pianul, viorile si violoncelul din spate , construind secunda cu secunda una dintre cele mai frumoase si armonioase melodii pe care le-am ascultat vreodata „Annu doftar karlek”. Sa fi fost acordurile atat de dulci, sau chipul acela atat de cunoscut, sau senzatia de vis de adolescent implinit chiar daca la maturitate, sa fi fost lumina difuza din scena sau vocea inconfundabila, sa fi fost numai pur si simplu emotie... orice-ar fi fost, nu stiu decat ca imi curgeau lacrimi in nestire si oricat incercam sa le opresc, nu reuseam deloc si intr-un fel imi parea rau pentru asta, pentru ca din cauza incetosarii propriei priviri, nu reuseam sa vad cu totul si clar ceea ce ,daca as fi vazut acum 10 sau 15 ani, m-ar fi adus in culmea extazului si nu mi-ar fi starnit senzatia de acum de fericire calma, dar de o intensitate rar intalnita. Era asa de bine s-o aud si s-o vad si sa simt cat de mult se bucura si ea ca e acolo pe scena - invingatoare, iubita, unica... Aplauzele de la finalul piesei au fost mai puternice decat in oricare din momentele de pana atunci, dovedindu-i cat e de indreptatita sa se simta asa. Au trecut astfel repede acele prime cinci minute in care eu am vazut-o pentru prima data pe Marie si brusc nerabdarea de dinainte s-a transformat intr-o asteptare calma, caci stiam ca urma s-o mai vad. Si am mai vazut-o de inca doua ori, cu doua melodii la fel de puternice si emotionante - „I Never Loved a Man” si „Sa skimrande var aldrig havet”. Recunosc ca la prima dintre acestea, nu m-am putut abtine sa nu mi-l imaginez si pe Per acolo langa Marie, pe scena, ca in acel concert unplugged din primii ani ai vietii mele de fan, ani in care numai simpla idee ca cei doi ar putea ajunge sa cante separat, imi crea o stare de teama si de tristete imensa. Cu dans, cantece super cunoscute, glume si voie buna au trecut mai bine de 3 ore. Cu fiecare cantec si dans, spectacolul crestea in amploare, tinutele erau din ce in ce mai elegante si sclipitoare, iar senzatia de grandoare crestea si ea in intensitate. Deci dupa vreo 3 ore, toti cei care aparusera pe scena inainte, au reintrat in decor, imbracati in costumatii de culoare alba si cantand „Santa Claus is coming to town”, creandu-se o stare de magie si de sarbatoare. Vazandu-i pe toti in scena, imbracati in alb si cantand cantece de Craciun, in ciuda atmosferii de sarbatoare, recunosc ca ma incerca un sentiment de tristete, caci dintre toti, numai Marie nu aparea. Si ma intrebam din cand in cand in gand ce fel de final grandios e asta, in care nu apare cea care mie imi era atat de aproape de suflet? Odata acest colind incheiat, s-a lasat linistea peste scena, toti cei care cantasera si dansasera s-au asezat cuminti pe cele cateva scari din centrul decorului si au inceput sa curga din nou niste acorduri atat de cunoscute - „Tro”. Si din nou, acea silueta subtire si discreta a adus lumina in scena si din nou acea voce atat de draga a pus stapanire peste tot. Parea o scena ireala, o scena de basm in care nu straluceau decat doi ochi si nu rasuna decat o singura voce care reuseau sa reduca la o tacere plina de admiratie si respect sute si sute de oameni si cativa dintre artistii cei mai apreciati ai Suediei. Parea a fi numai ea in scena, caci ceilalti stateau linistiti pe scari, cu ochii atintiti spre ea, neindraznind sa scoata niciun sunet, constienti ca erau numai piese din decor, la dispozitia unei singure dive - Marie! Scena era a ei, spectatorii erau ai ei, cantaretii si dansatorii erau ai ei, iar stralucirea din ochi si puterea vocii confirma: lumea era a ei! Nici nu putea fi altfel pentru ca prin „Tro” emana numai magie si putere. Desi la a patra melodie, a fost totusi prima data cand am recunoscut-o cu adevarat pe Marie pe care o stiam numai din concertele pe care le vanam , adolescenta fiind: Marie puternica, stapana peste tot ce sufla in sala, Marie cu ochi triumfatori, constienta ca toti erau acolo pentru ea si numai pentru ea, Marie capabila sa faca sute de oameni sa simta ceea ce ea le inspira, Marie fericita ca e iubita, respectata, fericita ca e pe scena! Iar aplauzele asurzitoare si indelungi i-o confirmau: pentru ea erau acolo, pentru ca ea era stapana scenei! In sunetul aplauzelor care ii demonstrau ca o iubesc, Marie a fost inconjurata de artistii de pe scena care au inceput sa o aplaude si ei, privind cand spre ea, cand spre cei din sala si intelegand ca chiar toate aplauzele erau numai pentru ea. A primit flori, si-a rotit ochii peste oameni, a inclinat in semn de multumire din cap, a facut cu mana, a zambit, a triumfat! Si a iesit din scena pentru a mai reveni de inca doua ori, caci aplauzele nu se domoleau deloc. Si si-a luat la revedere fericita, recunoscatoare, triumfatoare. Fericita, recunoscatoare si triumfatoare am plecat si eu de acolo, desi la o intensitate sigur mai redusa si cu motive mult mai egoiste decat ale ei. Ma simt asa si acum, desi latura ingrata din mine naste si un regret: as fi vrut sa o vad si cand eram copil si cand cu Roxette ingenunchea stadioane de zeci de mii de oameni... Click aici pentru a vedea mai multe poze cu Marie de la Meet & Greet de pe Roxspain si aici alte poze. De asemenea avem cateva colaje facute de Ognian (caruia ii multumim pe aceasta cale) pe care le puteti descarca de aici . Dar magia si bucuria aveau sa continue si a doua zi, pe 27 noiembrie, cand aveam sa fiu pentru prima data prezenta la o sesiune de autografe a lui Per. Recunosc ca nerabdarea a fost mult mai mare decat in ziua precedenta pentru ca din Roxette, Per a fost si este totusi preferatul meu. Ziua a fost plina de Per si de Roxette inca de dimineata, pentru ca lansarea albumului „Party Crasher” a fost unul din subiectele emisiunii matinale de pe SVT1 pe care il puteti vedea aici Per a fost invitat in emisiune sa vorbeasca despre acest album si cu limitata mea capacitate de intelegere a conversatiilor in limba suedeza, am inteles totusi ca una din intrebari a fost cum se simte acum, ca se apropie de implinirea a 50 de ani. Zambetul lui usor stanjenit m-a facut sa inteleg ca la randul lui intelege ca asta e, timpul curge pana si peste el, dar cu mult folos, caci mie mi se pare inca si mai sarmant decat in perioada in care umbla cu parul vopsit in negru si plin de fixativ :P. In jurul pranzului am vizitat Primaria in care acum 17 ani a fost filmat videoclipul „Fading Like a Flower”. Am intrat in sala in care sunt filmate majoritatea scenelor din clip, sala strajuita de pereti plini de picturi aurite, in care se intentiona initial organizarea petrecerii ce urmeaza decernarii premiilor Nobel pentru medicina, chimie, economie, fizica si literatura, ceremonie care are loc in luna decembrie. Aceasta sala, de un fast care nu o face chiar populara printre suedezi, a fost construita sub patronajul Reginei Lacului Malaren (lacul care imparte Stockholmul), iar picturile de pe pereti sunt menite sa arate deschiderea suedezilor catre lume si catre diversele culturi de pe Glob. Sesiunea de autografe urma sa inceapa la 4 jumatate, avand loc in complexul comercial Ahlens de pe una dintre cele mai cunoscute artere comerciale ale Stockholmului, Drottninggatan. Am ajuns acolo cu aproape o ora inainte, pentru ca chiar nu mai puteam sta departe si pentru ca simteam nevoia de a lua macar un pic pulsul zonei. Am ramas uimita sa constat ca deja se formase o scurta coada, cativa fani stand deja de-a lungul peretilor pe jos, ascultand in casti melodii cu Per sau framantand in maini diverse CD-uri sau poze. M-am asezat si eu la coada, la fel de nerabdatoare ca si ei, asteptand sa stau pentru prima data fata in fata si sa schimb cateva vorbe cu omul care mi-a transformat o buna parte a adolescentei intr-o perioada plina de muzica, magie, bucurie, entuziasm, lucruri pe care le mai simt inca si astazi, desi poate nu la fel de puternic. Am fost atenta o bucata de timp la miscarile celor insarcinati cu paza care tot comunicau prin statii, asteptand sa vina Per. Vazand ca totusi nu se intampla mare lucru, am stat linistita intrand in vorba cu o parte a celor de la coada, impartasind impresii si amintiri. Cand deodata, aud un tipat si vad o pustoaica prabusindu-se pe jos. Initial m-am speriat pentru ca nu stiam ce s-a intamplat, dar un tipat de-al ei „Peeer!!!!” m-a facut sa inteleg: chiar aparuse Per. M-a uimit totusi faptul ca mai exista inca adolescente pe care Per, cu toti cei aproape 50 de ani ai lui, reuseste sa le aduca in culmea extazului si sa le „tranteasca la pamant” :P. Coada a inceput sa se deplaseze usor, caci sesiunea de autografe incepuse. Eu cumparasem 3 exemplare din „Party Crasher” pentru ca stiam ca acasa ma asteapta alti fani pentru care un album cu autograf este cu adevarat o comoara. Aveam oaresce emotii, desi culmea nu extrem de mari, era mai mult infrigurarea ca voi vorbi cu el si ca exista sanse sa facem si o poza impreuna. Incet-incet mi-a venit randul si am ajuns fata in fata: el relaxat, eu nu! Ne-am salutat si fireste, era momentul sa-i dau CD-urile sa semneze. Nu-mi trecuse prin minte sa scot carticelele din carcase, asa ca trebuia sa fac aceasta operatiune chiar de fata cu el. Nu a fost deloc simplu, pentru ca imi tremurau mainile ingrozitor si orice incercare de autocontrol era un esec total. Motiv pentru care am inganat ceva de genul „Sorry, I just can’t manage this...” Cu cel mai ingaduitor zambet din lume si-a insotit Per replica: „Don’t worry, I’ll do it. I’m an expert, you know...” De parca eu nu stiam ca e expert... expert in a scrie muzica, expert in a atinge corzi sensibile in biete adolescente care ajung sa devina si sa ramana adevarate fane :P, dar ca e expert si in scoaterea carticelelor din carcasele CD-urilor, jur ca nu m-am gandit la asta niciodata! Oricum, expertiza asta a lui a fost mai mult decat binevenita, pentru ca altfel cred ca ar mai fi trecut minute bune in care eu sa fi executat aceasta operatiune (hmmm..., totusi nu cred ca mi-ar fi parut rau sa mai stam un pic de vorba). Dupa ce a semnat pe fiecare CD in parte, l-am rugat sa facem o poza, ceea ce a acceptat imediat, umpland poza de un zambet atat de .... al lui, pe langa stangacia evidenta de pe fata mea :P. M-a intrebat si de unde sunt, i-am spus ca din Romania, ca aici suntem mai multi cei care inca il iubim, lucruri de care a parut foarte multumit. In final, i-am multumit si eu cat m-am priceput de frumos si mi-am luat la revedere, cautandu-mi in retragere un locsor de unde sa pot sa fac mai multe poze de care sa ne bucuram acum cu totii. Printre zecile de poze facute, mi-am dat seama subit ca autografe am primit pe fiecare dintre CD-urile cumparate, dar niciunul personalizat. Mi-am facut insa curaj si, spre finalul sesiunii, am rugat-o pe Marie Dimberg sa-mi dea o mana de ajutor si sa-l roage pe Per ca pe unul dintre CD-uri sa-mi treaca si numele. Am primit ce am solicitat si in plus si bucuria de a-l vedea pe Per spunandu-mi numele pe litere si scriind scolareste o litera dupa cealalta, atent sa nu greseasca. La ora 6 fix, sesiunea de autografe s-a incheiat, iar Per a plecat insotit de Marie Dimberg si de bodyguarzi. L-am urmarit cu privirea plecand, constienta ca am trait inca o parte a visului meu de copil. Si am inteles mai mult decat oricand pana atunci ca desi mai tarziu decat ne-am dori, visurile sunt totusi menite sa fie implinite! Am mai ramas o zi in Stockholm. Vremea din ce in ce mai frumoasa si CD-player-ul cumparat pe fuga in seara cu autograful la care ascultam minunatele balade de pe „Party Crasher”, au facut ca ultimele ore in orasul idolilor mei sa para cel mai magic loc de pe pamant in care ma voi bucura mereu sa ma intorc :) Mai multe poze cu Per descarcati aici

Comments

multumim frumos pentru

multumim frumos pentru poveste